Pentru informații, există Google. Pentru experiență, este nevoie de mai mult

sursa: Getty Images

Când am intrat la facultate, aveam speranțe mari. Eram nerăbdător să devin om de afaceri. Citisem câteva cărți și abia așteptam să fac treabă. Întâi am ales să rămân la o facultate în provincie. Mi-am spus „dacă vrei să faci business, poți să faci business de oriunde”. Dezamăgit, m-am reorientat apoi spre București, cu gândul că, „dacă nici aici nu se face carte, atunci sigur nu se face niciunde”. Am fost unul dintre cei aproximativ 20.000 de studenți care au intrat atunci la Academia de Studii Economice. A doua dezamăgire avea să vină curând. Nici sistemul de învățământ superior de la ASE nu era ce îmi imaginasem.

Am avut, însă, noroc. Am intrat rapid într-un ONG și timp de 6 ani am făcut voluntariat. De fapt, nici nu i-aș spune voluntariat, pentru că simt că am primit ceva la schimb: am experimentat un alt tip de a învăța – nu doar prin acumularea de informații, ci prin aplicarea lor în viața de zi cu zi. Aceste experiențe m-au format și m-au ajutat astăzi să devin antreprenor și consultant în negociere.

Lucrurile arată și mai dramatic azi. Tot mai multe studii spun că peste 60% dintre copiii care se nasc astăzi vor face niște meserii care nici nu s-au inventat încă. Uitându-ne la sistemul de învățământ, devine clar că nu am ținut pasul. Mai degrabă decât să pregătească acești copii pentru realitatea în care trăim, școala nu le acoperă exact aceste nevoi. În continuare, instituțiile de învățământ oferă doar informații, or pentru asta există deja Google. Doar cine nu vrea să dobândească acele informații – nu le are în acest moment. Mai mult, există universități întregi care și-au pus cursurile online, există biblioteci virtuale, la fel cum există și tot felul de tutoriale video la care toată lumea are acces. Ce se întâmplă, atunci, cu școala?

Școala nu mai ajunge. Ce aducem în completarea ei?

În sistemul mai mare de învățământ, școala este doar o parte din educație. E nevoie de alte tipuri de experiențe pentru a te dezvolta astăzi și a fi pregătit pentru acele meserii pe care nici nu le știm încă.

Exact aceste experiențe ne lipsesc. Înainte ele erau reprezentate de tabere de cercetași, de activitățile pe care copiii le făceau împreună cu părinții lor, de mersul la bunici pentru a strânge fânul sau pentru a paște animalele. Sigur, vremurile s-au schimbat, e normal să nu se mai întâmple toate aceste lucruri. Dar ele nu au fost înlocuite cu altceva. Cel mult, au fost compensate cu uitatul la televizor, jucatul pe calculator sau statul pe Facebook.

În relația școală–părinți, e foarte ușor să cazi într-o extremă sau alta căutând vinovatul pentru toate lucrurile defectuoase din sistemul de educație. Poți să spui „Păi, ți-am trimis copilul la școală, ocupă-te și educă-l acum”. La fel de înșelătoare e și credința conform căreia „Nu are cei șapte ani de-acasă. Nu am ce să-i fac eu”. Ce poate face școala, pe de o parte, e similar cu ce poate face un părinte, pe de altă parte. Ambele părți oferă oportunități copilului pentru a învăța. Cu siguranță școala este doar una dintre aceste modalități, nu singura și nu suficientă.

„Nu vă handicapați copiii făcându-le viața mult mai ușoară!” Responsabilitatea socială a părinților

Odată devenit părinte, sistemul de învățământ a început să mă preocupe și mai mult. M-am întrebat ce urma să învețe copilul meu în școală. Va fi școala ei asemănătoare cu experiența mea de elev și student sau mai degrabă se va apropia de trainingurile în negociere pe care le țin?

În biroul directorului de la școala fiicei mele e un citat: „Nu vă handicapați copiii făcându-le viața mai ușoară!”. Per ansamblu poate că sună dur, dar ideea este importantă: e nevoie să le oferim copiilor posibilitatea de a eșua, pentru a putea învăța din experiențele prin care trec. Cred că aceasta este o atitudine de viață, în primul rând. E o diferență între școala care vine și spune „ai luat suficient, insuficient, bine sau foarte bine”, adică îți dă niște calificative și pune o ștampilă pe tine, versus cineva care îți dă posibilitatea să greșești fără să ți se întâmple nimic rău. Bineînțeles, cu condiția de a învăța ceva din asta și a nu repeta greșeala la infinit.

Probabil că mulți sunt de aceeași părere: „școala e așa și pe dincolo, ai mare dreptate”. Să mergem mai departe de-atât. Ce facem noi pentru a schimba asta? Da, normal, nu suntem factori de decizie direcți: nu suntem președinți, miniștri, parlamentari. Dar nu e vorba despre schimbări de sistem de genul „8 clase obligatorii sau 12 clase obligatorii”, e evident că nu suntem în măsură să facem asta. Vorbesc despre cum ne implicăm din poziția de părinți.

Ce putem face noi, concret? Fiecare poate să contribuie cu ceva din experiența lui. Poate că unul știe să le povestească despre negociere, altul vine și spune „eu pot să îi duc în cabinetul stomatologic”, iar altcineva poate să spună „eu am un restaurant și pot să îi duc să vadă cum se face mâncarea în spate”. Despre orice ar fi vorba, cert este că orice fel de experiență de acest fel îmbogățește cu ceva un copil și îl aduce cu un pas mai aproape de ceea ce se întâmplă în realitate. Important este să nu facem asta doar pentru copiii noștri – asta oricum facem deja în fiecare zi –, ci să o facem dezinteresat, pentru copii în general, punând cap la cap experiențe care vin cu ceva în plus la educația actuală a copiilor noștri.

Idealist? Aș zice că doar normal într-o societate care vrea să crească copii adaptați, care pot să schimbe cu adevărat societatea de mâine.

Acest material a fost publicat si pe Republica.ro .